Cursul

Se poate sa fii calugar budist timp de 10 zile, respectand cu strictete programul extrem de riguros dintr-o manastire de profil.

Se poate sa faci o calatorie in timp de 2000 de ani.

Asta numai daca nu esti chiar sanatos la cap, daca ai ceva imaginatie, si daca te inscrii la un curs de meditatie Vipassana dupa metoda Goenka, modulul de 10 zile pentru incepatori.

Din pacate, si o spun cu cel mai adanc regret, eu sunt un ateu fara dubii, probabil datorita educatiei comuniste din tinerete. Daca dragoste cu sila se mai poate uneori (desi e caz penal), credinta religioasa cu sila chiar nu se poate. Adica pot sa zic eu, ateu sortit infernului: “De maine cred in… ceva… ma hotarasc eu pana maine in ce…”? Nu te poti pacali de unul singur.

Deci eu fac cat mai putine fapte rele, mai scap si cate o fapta buna, si daca o fi totusi ceva dupa moarte, n-oi ajunge chiar in strafundurile Iadului, ci mai la intrare, intr-un loc din care, cand dracii se odihnesc, sa pot auzi metroul trecand pe deasupra cazanului cu pucioasa in care m-au parcat.

Revenind la Vipassana.

Ochisem chestia asta impreuna cu un coleg de facultate acum vreo doi-trei ani, si voiam sa facem impreuna cursul in Franta, la Centrul Dhamma Mahi, dar pana la urma l-am facut doar eu si in RO.

Orientalii spun ca mintea omului este o maimuta beata. Ea sare si tzipa tot timpul, se infurie, se agita, vrea ba una ba alta, cum prinde ceva arunca si vrea imediat altceva pe care-l arunca dupa ce-l primesta si tot asa. Nici un pic de liniste, nici un pic de odihna, doar agitatie, ura, invidie, stres, frustrare, orgoliu, agresivitate. Toate astea concentrate uneori doar intr-un sfert de ora de condus intr-un trafic aglomerat.

Va recunoasteti mintea cumva?

Aceiasi orientali, identificand maimuta si starea ei, s-au hotarat sa o imblanzeasca.

Si au inventat cateva zeci de metode diferite, fiecare cu zeci de variante. Toate, fie ca erau ale yoghinilor sau ale budistilor, necesitau, pentru a fi eficiente, introspectie si exercitii specifice cu mintea, in locuri cat mai izolate.

Ceea ce ei numesc meditatie, noi occidentalii ne imaginam ca sunt rugaciuni, devotiuni, mantre de autohipnoza sau alte prostii, iar in realitate sunt, de cele mai multe ori, simple exercitii de linistire a mintii, vechi de mii de ani, care urmaresc sa lege naibii maimuta aia.

In afara cimpanzeului alcoolic, orientalii mai aveau pe cap si problema propriei disparitii, problema mortii, pe care voiau sa o studieze cu luciditate, nu sa o innece in butoaie cu vin cum faceau stramosii nostrii daci si romani, sau in whisky, bere, gratare, droguri, manele si blonde, cum fac contemporanii nostri.

Aici apare Dl. Goenka, indian hindus, care ia o veche metoda budista din Birmania, (cam cum ar lua un crestin o metoda musulmana), o scutura bine de orice aspect religios, declara ca o poate invata oricine indiferent ca e evreu, muslim, crestin, hindus etc. si incepe sa o predea prin 1969 in India. Surprinzator, are un mare succes cu ea mai ales printre occidentali, care se cam saturasera sa fie foarte bogati si foarte nefericiti in acelas timp ( http://www.dhamma.org/ )

Este vorba de un modul de zece zile, minimumul de timp necesar invatarii tehnicii, in care se respecta programul manastirilor budiste din Japonia, Tailanda, Birmania, Ceylon, Coreea, Vietnam etc., program neschimbat de 2500 de ani, de pe vremea lui Buda.

Asta a fost prezentarea premiselor.

Ce am patit eu, e alta poveste. Care urmeaza.

Am ajuns la fatza locului, unde nu cunosteam pe nimeni direct (doar prin mail), intr-o dupa amiaza de august, (o vila cu o gradina de vreo 3500 mp pe o coasta de munte, cu o perspectiva superba cu munti si apa curgatoare, si cu cateva pavilioane imprastiate ici-colo printre copaci) si aproape imediat s-a convocat adunarea pentru instructiuni.

In primul rand am predat telefoanele mobile, dupa ce vazusem ca in camere nu erau nici televizoare, nici radio, nimic. Dupa ce ni s-a comunicat programul zilnic (vezi: http://www.ro.dhamma.org/fileadmin/dhamma/europe/countries/romania/Introducere_in_Vipassana.pdf ), care incepea la ora 4 dimineata, s-a decretat Linistea Nobila: “Trebuie pastrata de la începutul stagiului pâna în a zecea zi, la ora zece dimineata. Linistea nobila înseamna

linistea corporala, verbala si mentala. Orice forma de comunicare, prin gesturi, cuvinte scrise, semne etc.,

este interzisa. Totusi studentii vor putea vorbi cu profesorul ori de câte ori este necesar, ei vor putea, de

asemenea, sa contacteze organizatorii pentru orice problema privind cazarea, hrana etc. Aceste contacte vor

trebui reduse la minimum. Studentii trebuie sa încerce sa lucreze în conditii de izolare totala”.

Si s-a facut liniste.

Va intrebati de ce nu am plecat toti in momentul ala?

Pentru ca nu dadusem nici un ban, totul (masa, casa, profesor birmanez) era gratuit, nici nu ar fi primit bani de la studentii noi, (cu chiu cu vai au luat de la mine o cutie de ceai verde Ahmad Tea), iar daca nu respectam regulile ne dadeau ei afara fara drept la comentarii. Venisem de bunavoie sa invatam ceva gratis, dar dupa reguli orientale.

Noi acceptasem asta, dar imaginati-va 30 de oameni, (care daca s-ar fi strans pentru un party cu gratar, muzica si bautura ar fi putut tine treaza toata statiunea un week-end intreg), transformandu-se brusc in fantome. Pentru ca asta paream: mergeam incet, cam la un metru unul dupa altul, in sir indian, de la vila la sala de meditatie, da la sala de med. la masa etc., conform programului, pusi in miscare de sunetul gongului, cu ochii in pamant, ocolindu-ne pe cat posibil, fara sa ne privim in ochi, nefacand, toti 30, mai mult zgomot decat o pisica moarta.

Si asta timp de 10 zile.

Cand, la sfarsit, ne-au dat voie sa vorbim, eu aveam limba lata si intepenita, ca orice muschi nefolosit, iar cineva sa vaita ca nu-si mai recunoaste vocea.

Se insista asupra separatiei intre femei si barbati: masa in pavilioane diferite, cazarea la etaje diferite, o sfoara intinsa prin curte care despartea teritoriile de plimbare, sala de meditatie ocupata in jumatati diferite cu spatiu de 1,5 metri intre ele, etc.

Un proverb oriental spune: “O femeie frumoasa este pentru iubitul ei o dulce incantare, pentru un calugar este o ispita periculoasa iar pentru un tigru este o masa buna”. Intelegeti ce vreti de aici.

Eu am avut noroc ca eram obisnuit cu disciplina de tip extrem oriental din timpul celor trei ani de karate Shotokan facuti in facultate. Sensei Dan Stuparu ne educase cu o mana de fier, ba uneori ne mai pocnea si cu un picior de fier. Altii insa au avut probleme.

La sfarsit ne-au spus ca Linistea Nobila ne-a impiedicat sa incalcam a treia porunca: “sa nu minti” (sa nu barfesti, sa nu te dai mare, sa nu te lauzi cu rezultatele la meditatie sau cu masina bengoasa de acasa, sa nu bagi zanzanie intre “calugari”, sa nu te vaiti ca te doare una sau alta etc.) de parca eu exact d’aia ma dusesem acolo.

Tot asa cum insistasera in mail-uri sa aducem solutii de dat pe piele pentru indepartat tantarii, nu ca sa fim noi protejati, ci ca sa nu calcam prima lege: “sa nu ucizi!” si sa strivim ceva tantari nevinovati din gresala!

Predasem lucrurile de valoare ca sa nu fie nimeni ispitit sa calce a doua lege: “sa nu furi”.

Chestia cu “fara bani” urmarea sa ne diminueze ego-ul ca sa ne putem vedea de exercitii, nu sa spunem: “pai eu am dat bani, de ce e patul meu la fereastra”, sau “nu-mi place mancarea”, etc.

Subtilitati orientale.

De aceea si Buda isi trimitea calugarii sa-si cerseasca mancarea: sa le taie din orgoliu si mandrie, ca vezi-doamne ei mediteaza si sunt destepti.

Practic, organizatorii voiau sa ne faca bine (sa ne invete tehnica) cam cu de-a sila, aparandu-ne in acela timp de maimuta beata si turbulenta din propriul nostru cap.

A doua zi dimineata (la ora 4 am: desteptarea) a inceput Day 1.

La 4:30 prima repriza de 2 ore de meditatie (ni se spusese ce trebuie sa facem in discursul de o ora din seara precedenta). Am mers la sala, (afara era intuneric ca intr-un suflet de pagan), ne-am asezat cu picioarele incrucisate pe o patura de 60x40cm si aproape imediat am inceput sa derulam un fir rosu care va trece prin toate zilele si noptile de acolo: acel fir rosu era Durerea. Durerea de spate, de genunchi, de glezne, de ligamente din zona inghinala, din zona bazinului, durerea de coloana (functie de cum modificai pozitia te dureau alte vertebre), ma rog, durerea care te apuca dupa ce stai zece minute nemiscat, cu picioarele incrucisate, ghemuit pe o paturica.

Iar noi stateam cate zece ore pe zi.

Cand batea gongul de pauza imi trebuiau cinci minute sa ma scol copacel, iar primul pas pleca in cu totul alta directie decat preconizasem eu.

Dupa vreo trei zile ne-am obisnuit si cu durerea.

Pe mine m-a ajutat foarte mult certitudinea ca prin ce trec eu, au trecut sute si sute de mii de calugari din manastirile budiste imprastiate in toata Asia, in ultimii doua mii cinci sute de ani. Iar eu nu eram cu nimic mai bun decat ei. Doar ca eu stateam zece zile iar ei aveau o viata inainte. Chiar imi imaginam ca sunt un batran de 53 de ani care, dupa ce si-a vazut familia aranjata, a renuntat la viata laica si s-a hotarat sa-si perfectioneze mintea pentru tot restul vietii si pentru a intampina moartea cu seninatate (fenomen intalnit destul de des chiar in zilele noastre in tarile budiste). Iar colegii din sirul indian erau alti calugari la program. Sigur, era doar un joc intelectual, dar avea un farmec cu totul aparte.

Linistea nobila a generat si scene demne de Stan si Bran.

Imaginati-va trei barbati, colegi de camera, intinsi in pat in pauza de la 11 la 13, cam prin Day 3. De trei zile de cand au venit n-au vorbit de loc intre ei, nici macar nu si-au facut semne unul altuia, nu stie nici unul cum ii cheama pe ceilalti. La un moment dat, prin fereastra intredeschisa intra in camera o musca mare cat un helicopter SMURD. Simultan cei trei se pun in miscare ca niste roboti: unul deschide geamul, ceilalti incep sa fluture de zor prosoape si perne, fara nici o vorba, fara sa se priveasca unul pe altul, totul intr-o liniste de parca s-ar fi stricat sonorul la televizor. Cand helicopterul a iesit pe fereastra, cei trei s-au intins de unde se sculasera, in aceeasi liniste dementiala.

In Day 3 deja nu mai stiam ce zi a saptamanii este si nici nu ma interesa sa calculez: era doar “Day 3” si programul zilei era afisat pe hol. N-am stiut nimic de la Olimpiada pana in 16 August, n-am stiut ca rusii au intrat in Georgia. Eram plecat intr-o calatorie in trecut, faceam exercitii, respectam un program si reguli de acum doua mii de ani. Meditam, mancam si dormeam. Diferenta fatza de vremea lui Buda era doar lumina electrica in locul lumanarilor. Straniu, as putea spune.

Altadata coboram scarile din curte spre sala de meditatie. In fatza mea, o tanara doamna (cam de seama mea !!?) aluneca si cade in f - - -, si cu un picior intr-o tufa de trandafiri. Va imaginati ca m-am repezit sa o ajut, sa o scot din trandafiri si sa o consolez? Va inselati, era deja Day 4 si domnea Linistea Nobila! M-am apropiat cam la un metru, sa vad ce face (daca avea fractura, poate interveneam). Am asteptat sa-si scoata din picior spinii de trandafir si sa se stearga de sange. Cand a inceput sa faca eforturi sa se ridice mi-am vazut de drum, dar am privit si in spate: in sus, pe scari, douazeci de oameni se oprisera din doi in doi metri, asteptand cu rabdare sa trec odata pe langa cadavru ca sa poata si ei sa mearga la sala de meditatie.

Sunt convins ca daca la ora 4:30 dimineata un localnic ar fi trecut ingandurat si somnoros pe drumul din fatza vilei, ar fi ridicat intr-o doara ochii si ar fi vazut treizeci de fantome coborand incet dealul, prin intuneric, in liniste deplina, drept spre el, nefericitul ar fi rupt-o la fuga urland disperat si incercand sa se hotarasca pe cine sa trezeasca la ora aia: pe popa din sat sau pe medicul psihiatru!

Cred ca cele mai frustrate persoane de la curs au fost femeile (cam 15 bucati, cu varste uniform repartizate intre 23 si 72 de ani). Va imaginati bietele fete, sa stea zece zile intr-o incinta (nimeni nu a parasit curtea in toata perioada) impreuna cu 15 barbati care nu le baga de loc in seama, care-si fereasc privirile cand le intalnesc, care nu le dau intaietate la usa (ar fi insemnat ca le vad, ca nu sunt interiorizati si incalca Linistea Nobila), care pe holuri le ocolesc de parca ar avea gripa spaniola? Suficient cat sa faci o depresie.

Eu cred ca in prima zi de dupa curs, fetele s-au imbracat cat mai “de vara” si au plecat sa defileze pe langa santierele de constructii din localitatea de resedinta, ca sa mai auda si ele saracele fluieraturi si strigate de entuziasm de la muncitorii de pe schele, barbati adevarati.

Sigur, in afara de goange, o sa vreti detalii si despre partea tehnica a aventurii.

Aici e ceva mai greu.

Zece ore de antrenament mental pe zi, timp de zece zile, fac o suta de ore.

Daca vezi doi tipi oarecare pe strada, intre 30 si 40 de ani, iei pe unul din ei si-l antrenezi pentru alergare patru antrenamente pe saptamana, de cate o ora fiecare, timp de sase luni (cam o suta de ore de antrenament), reusesti sa-l faci sa alerge un semimaraton in 2 ore si zece. Daca nu si mai repede. Daca dupa semi se intalneste cu colegul lui de pe strada si ala il intreaba: cum e sa alergi un semimaraton (21,1 km), noul alergator intra in criza de cuvinte! Ce-i poate raspunde? Ca un semi e greu? Ca-l doare un genunchi? Ca trebuia sa ia si un gel energizant? Si ce intelege amicul care n-a alergat de loc toata viata lui din toate astea?

Considerati ca eu, la intrebarea despre detalii tehnice, am intrat in criza de cuvinte!

Am sa incerc totusi sa va descriu macar atmosfera. Sala de meditatie era mereu slab luminata. Ca sa nu te deranjeze lumina de la exercitii. Dar nicaieri nu era nici un steag, nici o poza cu Buda, nu erau lumanari, nici betisoare parfumate, noi si profesorul eram in haine usoare (treninguri, etc.), pe scurt nu gaseai mai multe insemne religioase decat intr-un vagon de metrou.

Exercitiile aveau ca scop linistirea mintii, cautarea anumitor senzatii din corp, inducerea gandului ca toate senzatiile sunt schimbatoare, trecatoare, nu dureaza, ca si viata si toate aspectele ei: o suparare nu dureaza, un atasament (de ex. fatza de o masina care rugineste cu fiecare clipa care trece) nu merita sa dureze prea mult, viatza insasi nu dureaza, deci nu ai de ce sa te atasezi de ea, etc. Treaba e ceva mai complicata, dar n-am cuvinte si nici nu vreau sa va conving de nimic. Sunt tehnici mentale asa cum flatlek-ul e o tehnica de cultura fizica. Daca-l practici, progresezi, daca nu, nu.

Aproape in fiecare zi dadeam examen cu profesorul birmanez (medic de origine birmaneza, care practica medicina in Londra; si-a platit singur biletul de avion, a mancat ce mancam si noi iar la sfarsitul cursului a practicat si “danna”: a donat o suma de bani pentru a ajuta cursurile din anii viitori… nu a cerut absolut nimic pentru el. Serviciile din vila, gatitul, curatenia, pregatirea meselor, erau asigurate gratuit numai de studenti vechi, care mai facusera cursul, si acum practicau “danna” sub forma de “servicii fatza de altii… sa faci bine fara sa ceri nimic in schimb”).

Examenul este demn de mentionat: profesorul sta pe un postament care-l ridica deasupra elevilor (chestie orientala, prof. tre sa stea intotdeauna mai sus) cu picioarele incrucisate si ochii inchisi, iar pe podea, in fatza lui, pe o pernutza, statea studentul examinat, cu picioarele incrucisate si ochii inchisi, executand exercitiul in minte. Ce vedea profesorul in capul studentului n-as putea sa va spun, dar daca spunea “good” insemna binisor, daca spunea “ok” insemna “mai bine ramaneai acasa”, iar daca chiar nu intelegeai nimic din exercitiu si te gandeai aiurea, te oprea si incepea sa te corecteze si sa-ti dea sfaturi.

Eu am avut cativa de good si un ok (ok a fost cand niste muncitori incepusera sa taie cu drujba in felii un copac la cinci metri de sala de meditatie unde dadeam examen, iar eu am tresarit si m-am speriat asa de tare, ca era cat pe’aci sa-i sar in brate profului… Cred ca el, care tocmai se uita in mintea mea, a fost foarte multumit ca n-am facut-o).

Marea problema era ca mintea fugea mereu de la exercitiu si trebuia adusa inapoi. Chestia cu maimuta este doar o metafora (exercitiile fiind mai ales de urmarire a respiratiei si a anumitor senzatii), dar continuand cu metafora, era ca si cand te-ai fi luptat sa legi cu lanturi o maimuta beata, si cand credeai ca ai reusit, constatai ca de fapt tu esti legat in lanturi iar maimuta tocmai isi mai toarna o votca).

Si acum o impresie personala.

Dupa cum stiti eu citesc destul de mult iar budismul a fost o preocupare constanta in ultimii 5-6 ani. Exista o oarece afinitate intre mine si budism deoarece budistii erau acuzati de musulmani si hindusi (care l-au si eradicat din India prin sec. XII) ca sunt atei, ca nu se inchina la nici un Dumnezeu, iar Buda a fost un om care i-a invatat ceva tehnici de meditatie pe un fond de comportare etica deosebita si atat, dar a desfiintat castele hinduse si sacrificiile lor de animale, spunand ca toti oamenii sunt egali si ca nu trebuie sa ucizi nici o fiinta sensibila.

Orientalii spun: “O picatura de practica valoreaza mai mult decat un ocean de teorie”.

Si eu am vrut sa servesc, dupa atata teorie, si o portie zdravana de practica.

Aproape nimic din ce s-a spus la curs nu-mi era necunoscut. Citisem aproape toate parabolele, sutrele si alte texte prezentate (simple de altfel, pentru incepatori). Nu ma asteptam deci la ceva nou.

Dar m-am inselat. Oamenii aia din orient predau astfel de cursuri si cand Socrate ii dascalea pe atenieni, si cand Traian invada Dacia, si cand cumanii, pecenegii, slavii si bulgarii ne fugareau prin munti, si cand turcii construiau geamii in Tarile Romane ocupate.

Iar ei, in manastiri, generatii dupa generatii luptau sa-si linisteasca mintea, sa inlature din ea ura (agresivitatea, violenta, frica), lacomia (avaritia, invidia, orgoliul) si ignoranta. Spre deosebire de stiintele exacte, unde fiecare inventie se bazeaza pe ce au descoperit inaintasii, in antrenamentele mintii fiecare generatie o ia de la zero. Sigurul lucru care se poate perfectiona este metoda de predare, cursul in sine.

Iar eu am fost surprins de eficienta cursului. Bineinteles, daca nu practic si acasa (si de cand am venit nu prea m-am omorat), se cheama ca voi ramane doar cu amintirea excursiei in trecut. Dar asta deja e o chestiune prea intima pentru textul de fatza, text destul de frivol de altfel.

Ca sa inchei, daca m-ar intreba cineva daca sa se duca sau nu la curs i-as spune ca daca nu are admiratie si respect pentru orient (daca gandeste: asiaticii aia inpoiatzi, chinezoii aia galbejitzi si indienii aia murdari…), sau daca are un ego foarte puternic (adica nu concepe sentimentul de umilinta, nu poate asculta fara sa vrea sa dea imediat o replica isteatza, nu suporta o durere fizica oarecum gratuita, desi parte a exercitiului) mai bine sa nu se duca. Risca sa nu inteleaga nimic, sa se enerveze si sa piarda zece zile din viata (din experienta indelungata si internationala a celor care predau cursul, uneori unii studenti pleaca dupa prima, iar altii dupa a sasea zi, cele mai grele zile; de la noi n-a plecat nimeni).

Eu pot spune ca pentru mine a fost o adevarata aventura, o lupta cu mine insumi, cu durerea fizica puternica, implicand oarece riscuri (zece zile sa te rupi complet de familie, de serviciu, de civilizatie, sa nu stie nimeni nimic de tine si nici tu nimic de acasa, se putea intampla orice, chiar daca lasasei acasa un numar de tel al unui organizator pentru urgente foarte grave).

Si m-am distrat de toti banii, desi cursul a fost gratuit.

Dar, venind acasa pe data de 16 August, dupa zece zile (de fapt, cu totul, vreo douasprezece) de nemiscare totala, a trebuit sa trec la “costuri”, alaturi de jumatate de Olimpiada, de ceva necorelari in familie, de niste intinderi de ligamente si o vertebra lezata, si participarea la Nationalele de de Veterani (care urmau la doar o saptamana de la terminarea cursului). Cam scump, dar asta a fost.

Viorel